Nu fluieraţi sfârşitul!

110 minute pentru a o lua de la început sau romanul unei victorii.

De la mâna lui Maradona, la capul lui Zidane

 

„Zidane, tu fais pleurer mon fils. Reviens!”

 

Rachid s-a grăbit pe holul clădirii să mă întâmpine ca şi cum ar fi tăinuit ceva de multă vreme şi nu mai suporta amânare. A fluturat stângaci o plasă, s-a fâstâcit puţin şi a scos din ea întinzându-mi o eşarfă alb – roşie cu Lille OSC, echipa locală. N-am apucat să scot vreo vorbă de mulţumire pentru că şi-a continuat gestul scuzându-se că a ajuns cu întârziere şi nu am primit-o în ziua aniversării mele, cu mai puţin de o săptămână în urmă. Fără să fi fost ceva premeditat, îi dăruisem la început de noiembrie o eşarfă alb – violetă cu Poli Timişoara. Timişoara mea! S-a bucurat ca un copil şi a purtat-o la gât, mândru, vreme de câteva zile, apoi m-a asigurat că o va agăţa într-un loc unde va putea fi văzută şi apreciată. Ca orice francez, Rachid e mândru când aude „La Marseillaise” cântată pentru „les Bleus”. La primul contact, atunci când ne-am cunoscut, mi-a spus că e algerian, „la fel ca şi Zidane”! Când îmi povesteşte de „notre Zizou” privirea-i se schimbă, se bâlbâie, iar eu nu fac eforturi pentru a pricepe de sub ce steag vorbeşte. Pe latura asta a Hexagonului, mai mult decât pe altele, toleranţa sau, de ce nu, simpatia pentru străini are altă valoare!

Zizou este tot al lor! Al tuturor! De la ferestre şi de prin vitrinele magazinelor încă îi mai poţi vedea privirea fixată într-un punct imposibil de definit. La fel ca înainte de primul fluier al finalei de la Berlin, ultimul vals al „Regelui modest”.

Înainte de 9 iulie, de-o bună bucată de vreme, Zidane nu prea mai vorbea cu jurnaliştii. Aceştia nu l-au judecat niciodată, dimpotrivă, i-au găsit mereu o scuză argumentată: „Lui Zizou nu-i place să vorbească, mai ales atunci când nu are nimic de spus!”.

L-au studiat, analizat, l-au fotografiat şi filmat. L-au socotit ceva indescifrabil, un soi de mister ce i-a fascinat mai mereu. Observându-i figura, nu şi-au dat niciodată seama ce gândeşte. Au văzut întotdeauna în el un erou de-o dimensiune globală ce părea că reprezintă ceva mai mult decât un fotbalist. O generaţie de imigranţi. La fel ca şi Garrincha ce întruchipa clasele sărace braziliene. Cum Pélé incarna africanii oprimaţi politic sau cum Platini era reprezentativ pentru imigranţii italieni. Zidane este fiul unor emigranţi algerieni, un soi de erou al cartierului. Pentru toată lumea însă, el există doar ca şi fotbalist. Altfel spus, Zizou există doar pe stadion, timp de nouăzeci de minute, când devine un personaj celebru în lumea-ntreagă, apoi dispare atunci când se aude fluierul arbitrului.

Zidane nu a fost un actor ce a jucat, ci un jucător care alerga, zbiera, zâmbea, transpira, lovea, se enerva, şuta şi era eliminat. Ei, toţi, i-au înţeles mereu privirea, au ştiut mereu că este vorba de un om integru, concentrat asupra muncii lui. I-au priceput sportul şi felul lui de a-l practica. I-au admirat estetica şi eficenţa, felul de a controla mingea cu vârful ghetei. L-au admirat! Atunci când urmăreşti vreme îndelungată un anume chip, începi să-l vezi ca pe o oglindă şi sfârşeşti prin a te regăsi în ea. Ceva elementar în psihologie, ceva fundamental în realitate! Portretul „Napoleonului modern” este deopotriva imaginea celor care, la un moment dat, s-au uitat la el.

Împărţite între îndoială şi triumf, înţelepciune şi nebunie, pe drumul de la Yazide la Zizou, etapele s-au succedat la fel ca anotimpurile, iar o lovitură de cap (altfel decât cea în poarta lui Taffarel din 1998!) celebră, derutantă şi sinucigaşă a pus capăt, în lipsa oricărei logici, unei cariere de fotbalist dominate de ambiţie, bun simţ şi modestie.

Zeul şi-a dorit să fie Om!

            Cei ce l-au iubit şi o mai fac încă, nu i-au condamnat fapta şi într-un gest de psihologie colectivă au fost dispuşi să-i scuze, să-i admită o astfel de greşeală gravă. Un aspect profund, înrădăcinat adânc în mentalitatea poporului. O luptă între supărare şi dragoste. O secundă intermediară în care francezii, toţi, nu şi-au dorit ca port – drapelul lor, simbolul şi apărătorul naţiunii lor să fie atacat. Atât de mulţi sunt aceia care se identifică şi acum cu el, încât nu admit ideea de a-l fi pierdut astfel. Refuză să-l înmormânteze pentru un gest. Au căutat şi au scos la iveala numaidecât un aspect pozitiv în gestul lui: Zidane este, totuşi, un om, cu toate defectele umane ce se impun. Au scotocit şi au găsit chiar ceva măreţ, extraordinar: pierduseră Coupe du Monde, dar nu şi-au pierdut nicio clipă eroul. Acesta, un altfel de D’Artagnan, se regăseşte în ochii şi în conştiinţa lor, puternic, mult mai măreţ decât Victoria Finală!

            Finala de la Berlin a fost ultima staţie, capătul de linie al unei călătorii fantastice, năucitoare. Zizou nu ar fi putut pleca oricum. Ce face? Hotărăşte să iasă pe uşa din faţă cu o lovitură de cap pe care Buffon o scoate în corner. Joacă totul sau nimic pentru a-şi construi Legenda Personală! Astfel apare lovitura de cap pentru Materazzi. Deloc premeditată, câtuşi de puţin discutată la telefon cu vreun consilier de imagine, dar prin gestul său, Zidane arată Lumii întregi că onoarea este mai importantă decât succesul. Aceia care l-au văzut Zeu, îl văd Om! Pentru că zeii, nu au Onoare!

 

Domnule Arbitru, nu fluieraţi sfârşitul! Zizou va pleca!

Sărbători Fericite tuturor!

 

Lui R. şi E.,ce mi-au arătat încă o dată de mai era nevoie, că Marele Om trebuie să îşi aleagă destinul, nu să şi-l accepte. O reverenţă şi  mii de vise împlinite!

Pour R. et E., qui m’ont démontré encore une fois s’il  fallait, que le Grand Homme doit choisir son destin, pas l’accepter. Une révérence et  miliers de rêves accomplis !

4 Comentarii

Comentarii RSS URI identificator TrackBack